Etichete

,


lovers in the bed

De cănd ne naştem suntem supuşi constrângerilor.
Părinţii şi pedagogii mai degrabă impun limite decât să încurajeze libera exprimare. Ni se impun sentimente şi ni se neagă trairi.Suntem învăţaţi că lumea e guvernată de reguli şi norme. Că “trebuie să iţi iubeşti fratele”, “nu ai motiv să iţi fie frică”, “nu trebuie să plângi când te-ai lovit si te doare”. Şi astfel, învăţăm să comunicăm prin negarea trăirilor noastre de către cei care ne iubesc. Iar ei, la rândul lor, işi neagă în faţa noastră propriile trăiri, socotind că ne protejează.
Ajungem să nu mai fim stăpâni pe propriile sentimente şi să ne îndoim de trăirile şi instinctele noastre. Fără să ştie, din prea multă dragoste şi instinct protector, cei dragi comit o greseală fundamentală. Pentru că impunerea generează confuzii.
Cu aceste tare pornim în viaţă şi ele vor fi cauza comunicării defectuase de mai tarziu, atât în plan profesional cât mai ales în cel personal. Ele vor genera dezorientări majore, dezechilibre şi angoase. Surzi şi orbi, vom face aceleaşi greşeli, la rândul nostru, cu iubiţii, soţii, copiii, prietenii, şefii, colegii noştrii.
Destrămarea multor relaţii e rezultatul unei comunicări defectuoase. Unul din parteneri se plânge ca se simte singur iar celălalt se apară aducând în favoarea sa un argument logic. Unul din parteneri afirmă că simte nevoia de comunicare iar celălalt se grăbeşte să scormonească repede în minte după subiecte de conversaţie. Caută fapte, anecdote, povestiri, ceva care poate fi relatat şi cu care să umple tăcerea. Nu-şi dă seama că tocmai aici greşeşte. Că răspunde în registrul faptelor la o cerere formulată în registrul sentimentelor şi trairilor. “M-am simţit trist când ai plecat”, mărturiseşte el. “Nu ai de ce, mă întorc înapoi diseară”, replică ea. “Mi-aş dori să petrecem mai mult timp impreună”, ingână ea. “Ştii bine că trebuie să merg la lucru pentru a ne menţine standardul de viaţă”, răspunde el. Cât de bine seamănă asta cu schimbul de replici dintre mamă şi copil: “mi-e frica de intuneric”, “nu are de ce, nu este nimeni in camera”!
Exprimăm trăiri şi emoţii şi ni se răspunde cu argumente raţionale. Transmitem senzaţii şi sentimente şi ni se răspunde cu evaluări normative şi consideraţii logice. Şi ne mirăm că se adânceşte tot mai mult prăpastia dintre noi. Logica raţională nu are nici un efect asupra logicii afective. În materie de comunicare, adevărul nu are valoare. Trăirea e singurul punct de referinţă.
A comunica nu inseamnă a vorbi. Şi nici a spune sau a exprima. Şi nici a asculta. Şi nici a intelege. Înseamnă toate la un loc şi ceva în plus. Înseamnă să fi capabil să evaluezi şi să armonizezi planul afectiv cu cel logic. Înseamnă să identifici nevoia celuilalt şi să te situezi în planul corect în raport cu el. Înseamnă să accepţi că a te înţelege cu cineva nu implică a avea aceeaşi părere şi nici aceleaşi trairi, ci înseamnâ a reuni două puncte de vedere. Procesul are ca rezultat întotdeauna un schimb, nu o confruntare, o acumulare, nu o pierdere.

***
Paradoxal, celor dragi le rezervăm partea cea mai rea din noi însine. Şi asta pentru ca ei sunt mereu acolo, disponibili şi dispuşi. Iar daca nu sunt dispusi, gândim că trebuie să fie, odată ce ne iubesc. Ne folosim inconştient de ei ca de un coş de gunoi in care deversăm frustrări, gânduri negative, temeri, sentimente viciate. Ne comportăm ca şi când dragostea ne dă dreptul să posedăm persoana iubită şi să o poluăm continuu. Ne creem aşteptări care corespund propriului nostru sistem de valori şi opţiuni. Şi ce e mai rău, e că atunci când aşteptările nu ne sunt satisfacute, recurgem la ultimatumuri. În loc să alegem să vorbim deschis şi asumat despre dorinţele noastre, pretindem ca celălalt să le intuiască in avans, ca un semn de iubire şi cunoaştere. Şi să le agreeze necondiţionat. Ba chiar preferăm să ne minţim că e iniţiativa lui. Dând un ultimatum, nu facem decât să îl constrângem pe celălalt să işi asume responsabilitatea unei alegeri în locul nostru.

Anunțuri