Etichete

, , , , , ,


Cand nu poti fi inselat decat de tine insuti“Eu sunt cel pe care îl cauţi. Nu ştii încă asta pentru că eşti prea preocupată să fii perfectă. Şi a admite că mă cauţi presupune a recunoaşte că îţi lipseşte ceva. Caz în care nu ai mai fi perfectă”.
Atât. Asta e tot ce era scris pe un petec de hârtie împachetat cu grijă şi înfipt sub ştergătoarea de parbriz a maşinii ei parcate peste noapte în afara garajului. Un scris caligrafic, cu cerneală neobişnuită, aurie.
Se încruntă uşor, recitind cuvânt cu cuvânt. Apoi se uită bănuitor în jur. Oamenii grăbiţi îşi văd fiecare de drumul lui. Gândeşte că poate e o greşeală şi biletul nu îi este adresat. Probabil a ajuns dintr-o eroare pe maşina nepotrivită. Şi totuşi nu îl aruncă. Îl împătureşte exact aşa cum era şi îl strecoară în geantă.

 
Conduce mecanic şi nu se poate opri să nu se gândească la mesajul misterios. Şi la expeditorul lui. O intrigă. Da, e adevărat, mereu a considerat că are o viaţă perfectă. Un soţ iubitor capabil să îi îndeplinească orice dorinţă, o carieră de succes, o formă fizică de invidiat şi posibilitatea de a-şi transforma majoritatea viselor în realitate. Locuieşte într-un loc superb, conduce o maşină puternică, este o femeie independentă. Şi totuşi, biletul din parbriz o răscoleşte. Nu-şi dă seama ce anume o provoacă mai tare: îndrăzneala, vorbele insinuante cu ţintă precisă, maniera de abordare uşor puerilă sau gândul că acel bărbat există.

 
Întreaga zi se străduie să ignore incidentul. E tentată de mai multe ori să recitească, însă se abţine. În definitiv e o prostie. Poate fi o glumă proastă sau iniţiativa vreunui coleg dornic de un flirt. Cineva e posibil să se amuze teribil acum pe seama ei. Şi atunci, dacă e aşa, de ce o inundă un val de căldură plăcută când se gândeşte la asta? De ce se simte brusc complice într-o scenă pasională de film? De ce are dintr-o dată senzaţia înnebunitoare că există cineva care o cunoaşte bine şi căruia îi pasă de ea într-un fel special? Şi mai ales, de ce o face asta fericită câtă vreme ea nu caută nimic? Pentru că nu are nevoie. Pentru că are totul.

 
Se joacă încă cu acest gând în timp ce se îndreaptă către maşină. Ziua a trecut repede. Bătăile inimii se înteţesc când zăreşte un al doilea bilet în parbriz. O copleşeşte o senzaţie ciudată de fericire, amestecată cu teamă, indignare, curiozitate, dorinţă. Îl culege ascunzându-şi tremuratul mâinilor şi îl aruncă pe bancheta din faţă a maşinii, mimând nepăsarea. Inima îi bate cu putere acoperind zgomotul motorului. Îi e ciudă pe ea că are astfel de reacţii.
Porneşte în trombă cu scârţâit de roţi, fugind parcă de slăbiciunea ei. La primul semafor nu mai rezistă. Despătureşte bileţelul. “Ca să mă găseşti, trebuie să admiţi că mă cauţi. Ora 20.00 Arcul de Triumf”. Acelaşi scris, aceeaşi cerneală aurie. Se uită instinctiv la ceas. Mai sunt 15 minute. Îşi spune încercând să se liniştească că oricum drumul ei către casă trece pe acolo. Pare să nu realizeze că atunci când eşti la volan, drumul către casă poate trece pe oriunde!

 
Sufletul ei e câmp de batălie. O încearcă sentimente contradictorii. O intrigă inclusiv maniera prin care acest om se joacă cu ea. Putea sa-i trimită un SMS sau un e-mail. Dar bileţele în geamul maşinii? Provocator, demodat, patetic! Şi totuşi incitant, pasional, inteligent! Curiozitatea depăşeşte vanitatea. În spatele uşilor blocate ale maşinii se simte în siguranţă. E ora 8 fix. Şi este lângă Arcul de Triumf. Îşi repetă întruna că nu înseamnă nimic. E doar în drum spre casă. A făcut de 3 ori rondul. Nu e nimeni. Doar alte maşini, şi ele în drum spre casă. Brusc, are sentimentul ridicolului. Ce e cu ea? Cum de a lăsat garda jos? Mai face rondul încă o dată ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume. Apoi pleacă mai departe aruncând nervos ochiade în oglinda retrovizoare. Nu ştie ce simte. Sunt stări amestecate.

 

***
Ajunge acasă şi alege să nu parcheze maşina în garaj, la fel ca seara trecută. Aşa, fără motiv.
Intră pe uşă şi soţul o întâmpină cu o îmbrăţişare şi un sărut prelung. Nici el nu pare că a ajuns de mult. Ea se fereşte uşor, motivând că a avut o zi grea.

În living o întâmpină cel mai frumos şi mai mare buchet de trandafiri roşii pe care l-a văzut vreodată. Nu-şi poate stăpâni un murmur de uimire. Deschide cu gesturi stângace, nerăbdătoare, cardul frumos aşezat în mijlocul buchetului. Înţepeneşte. “Cu dragoste, pentru soţia perfectă”. Îi vâjâie capul şi i se împăienjeneşte privirea. Scrisul frumos, caligrafic, e ca o sfidare. Cu cerneală aurie.

 

Se sprijină pe pervazul ferestrei privind în gol în noapte. Printre luminile oraşului, în parcarea pestriţă, îşi distinge maşina. Şi bileţelul din parbriz. Sau doar i se pare?

Anunțuri