Etichete

, , , , , , , , , ,


Cap plecat-marionetaDiplomaţia nu este sinonimă obedienţei.

 

A-ţi exprima liber punctul de vedere reprezintă un drept esenţial şi o libertate fundamentală a omului, plătită scump de-a lungul istoriei.
Sub presiunea intimidării, uităm asta.

 

 

Încă din copilărie suntem educaţi să ne supunem. Ni se serveşte des replica frustrantă şi categorică a părinţilor “pentru că aşa vreau/spun eu”. Îţi înghiţi vorbele. Şi creşti confundând respectul cu smerenia.

 
În şcoală iau amploare primele gânduri de răzvrătire. În funcţie de priceperea dascălilor şi de maniera în care suntem sancţionaţi, ne formăm caracterul. În mod eronat, cuminţenia ajunge să fie asimilată cu docilitatea. Dar cuminte nu înseamnă obligatoriu şi inteligent. Dacă s-ar modela şi rafina în mod corect intelectul copilului, acesta ar trebui încurajat să îşi dezvolte în mod liber şi armonios propria personalitate. Pentru că nu este nimic greşit în a avea o altă părere decât majoritatea, câtă vreme o justifici, o exprimi într-un moment oportun şi într-o manieră politicoasă.
Am asistat adesea la corecţii agresive servite adolescenţilor care îndrăznesc să contrazică un punct de vedere al unui tutore.

 
Şi astfel ajungem oameni mari cu pretenţii mici.

 
Târâm după noi moştenirea doctrinei “gura bate dosul”. Tremurăm în faţa unui şef autoritar sau a unui coleg tupeist având convingerea că supunerea fără crâcnire este cheia succesului sau măcar a unei linişti cumpărate. Nu realizăm că astfel nu facem decât să încurajăm regimul de teroare impus de un manager slab şi plin de frici sau încercarea de intimidare a coechipierului şmecher şi abuziv.

 
Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziţi că se ţese în jurul vostru, în mod nejustificat, o atmosferă de conspiraţie, secretomanie şi stres indusă de o singură persoană? Să vă surprindeţi colegii livizi şi transfiguraţi plutind pe coridoare în vârful picioarelor şi şoptind conspirativ, cu teamă “taci din gură că ne zboară pe toţi”? Mie da!
Şi mi-a fost milă instant de acel om chinuit al cărui mecanism de autoapărare a fost mai puternic, se pare, decât demnitatea şi respectul de sine.

 
Nu sunt o persoană supusă, şi asta e de notorietate. Pentru că legea tăcerii apară monştrii. Şi nu am protejat niciodată vreunul.

 

Nici nu pretind la rândul meu obedienţă. Sunt un manager mai mult strategic decât administrativ. Îmi plac oamenii care se respectă suficient cât să nu se teamă să vorbească. Fireşte, cu condiţia păstrării decenţei. Şi asta e valabil atât in business cât şi în viaţa privată.

 
Pentru că un job înseamnă doar o închiriere de forţă de muncă cu respectarea anumitor norme agreate de ambele părţi. Asta nu exclude a-ţi susţine şi argumenta în mod deschis şi profesionist opiniile. Şi nu înseamnă a-ţi asuma răspunderea unei sarcini executate la comandă, a cărei iniţiativă nu îţi aparţine şi pe care, culmea, chiar ai combătut-o prezentând argumente clare în defavoarea ei. Asta nu e dovadă de lipsă de loialitate şi spirit de echipă. Pentru că echipă nu înseamnă că sunt obligatoriu de acord cu tine. Înseamnă că ne sfătuim, că punem în comun idei. Uneori pot fi contradictorii. Dacă există un raport de subordonare, execut. Dar iţi asumi!
Pentru că aşa spun eu” nu este o explicaţie acceptabilă. Nu este nici măcar o explicaţie.

 

 

***

Desigur, asta nu înseamnă că nu plec şi eu capul. O fac cu pioşenie atunci când este cazul. O fac să îmi exprim gratitudinea, să aduc un omagiu, să mă reculeg, să meditez. Poate să citesc o carte sau sa îmi verific telefonul. Sau doar să-mi admir pantofii 🙂

 
Crezi că pe “capul plecat, sabia nu-l taie”? Gândeşte-te bine. Nu şi când eşti deja pe eşafod!

Anunțuri