Etichete

, , , , , , ,


pisica rabdatoareRăbdare înseamnă să-ţi reprimi pornirea către simţăminte precum cele de ură, adoraţie, nelinişte, mânie, tristeţe, teamă, bucurie.

 

În acest context, răbdarea nu este simpla abilitate de a aştepta, ci chiar comportamentul nostru în timp ce aşteptăm. Felul în care reacţionăm sau ne manifestăm.

 

Are legătură cu temperamentul, educaţia, stilul, convingerile, valorile şi caracterul fiecăruia. Şi cu inteligenţa emoţională. Dar şi cu gradul de toleranţă şi limitele personale ale fiecăruia dintre noi.

 

Suntem învăţaţi să apreciem răbdarea şi să o asimilăm cu comportamentul înţelept. Filozofi, sociologi, psihologi şi literaţi celebrii au contribuit la asta, raportându-se la răbdare ca la o virtute declinată în renumite citate motivaţionale.

 

Preluăm ticuri verbale, afirmaţii şi stereotipii fără a le analiza în detaliu şi fără să credem cu adevărat în ele.

 

Apreciem răbdarea şoferului din spatele nostru, însă o urâm şi o blamăm pe a celui din faţă.

 

Suntem deranjaţi de insistenţele unui creditor perseverent, însă dezaprobăm întârzierile debitorilor noştri.

 

Solicităm răbdare din partea şefului, însă suntem exigenţi şi foarte stricţi în ceea ce priveşte deadline-urile subalternilor.

 

Ne agasează profund insistenţa celui care aşteaptă un răspuns din partea noastră, însă pretindem promptitudine celor care au să ne transmită feedback-uri.

 

Propăvăduim şi ridicăm răbdarea la rang de virtute, însă nu o aplicăm necondiţionat.

 

Pentru că, raportat la experienţele personale, totul capătă un alt sens.
Cum îi poţi cere să aibă răbdare bolnavului cronic care aşteaptă un transplant vital? Cum poţi sta liniştit, cu mâinile încrucişate, când copilul tău este expus unui risc major? De ce nu ai răbdare în trafic când conduci către părintele tău aflat în suferinţă? Şi dacă, de 100 de ori, ai eşuat continuu în a-ţi împlini un vis, te pot oare condamna că nu ai suficientă răbdare să încerci şi a 101-a oară?

 

Răbdarea implică, printre altele, şi timp. Iar al nostru, ca fiinţe umane, este limitat. Ni-l drămuim într-un spaţiu strâmt, luptând pentru supravieţuire. Ne place frumosul, avem revelaţii şi vibrăm la citate motivaţionale meşteşugit împachetate pe care însă noi înşine nu le aplicăm. Cerem adesea ceea ce noi înşine nu dăm. Pretindem ceea ce noi înşine nu putem oferi. Judecăm cu uşurinţă, înainte ca noi înşine să ne transpunem într-o ipostază similară.

 

Afirmăm că trebuie să înveţi din greşeli şi că o reacţie promptă şi categorică este de cele mai multe ori binevenită, însă în acelaşi timp ridicăm răbdarea la rang de virtute şi artă.
Ne considerăm inteligenţi dacă nu tolerăm anumite comportamente şi le sancţionăm pe loc, însă în acelaşi timp le cerem altora să aibă răbdare ca semn al înţelepciunii. Oare inteligenţa şi înţelepciunea nu merg mână în mână?

 

Ne prindem repede că dacă în mod repetat ni se refuză o favoare sau un drept meritat, probabil că nu le căutăm în locul în care trebuie.

 

Înţelegem că dacă o uşă rămâne închisă timp îndelungat, probabil că nu se va deschide niciodată pentru noi. Sau înseamnă că pur şi simplu nu e nimeni acasă! Sau că există şi o a doua uşă!

A continua să păzeşti la infinit intrarea nu înseamnă numai că ai răbdare.

 

Propăvăduim răbdarea însă suntem exasperaţi de ea. Catalogăm drept slab şi nătâng pe cel care rabdă şi nu ia atitudine, ba chiar profităm de slăbiciunea lui, fără să conştientizăm că, pe undeva, asta e definiţia răbdării. Acea răbdare pe care dealtfel principial o aplaudăm.

 

***

Veţi spune că totul e relativ şi depinde de limite. Că şi răbdarea trebuie să fie mărginită. Şi raportată la context. Iar asta e o discuţie amplă în care nu intru acum.

 

Ca să nu vă pun la încercare răbdarea 🙂

Anunțuri