Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


AsteptareNinge hipnotic, vertical, voluptos. Ca un final şi ca un început.

 

Cu fulgi mari şi deşi ca de vată, ce alunecă subtil din văzduhul lăptos, consimţindu-şi jertfa într-o ultimă plutire.

 

În spatele ochiului de geam îngheţat, cu mâna tremurândă, croieşte drum vederii sale slăbite. Lipeşte fruntea de fereastra rece, iar respiraţia sacadată abureşte sticla numai cât să-i permită să vadă afară în noapte. Flacăra lumânării pâlpâie firav.

 

În colţul străzii, un felinar ciobit împrăştie o lumină galbenă care se contopeşte ireal cu albul translucid al zăpezii proaspete. Ninge liniştit, ca într-un basm. În zare, în lumina altui felinar, un pâlc de fulgi răzleţi dănţuie tăcut pe un curent de aer, ca pe o muzică vrăjită, numai de ei auzită, vrând parcă să îşi prelungească plutirea.

 

Brăduţul de lângă fereastră îşi poartă cu demnitate cuşma sclipitoare. Crengile împovărate se înclină către pământ, făcându-l să pară o uriaşă vată de zahăr, supradimensionată, revărsată în laterale.

Gândeşte că se va rupe curând şi o durere ascuţită îi inundă inima.
El a fost martorul statornic al vieţii ei. Prietenul de nădejde care a primit-o în braţele lui când, copil fiind, a descoperit căţăratul în copaci. Atunci a aflat că există specii de brazi care nu au ţepi asprii. Cu coatele şi genunchii juliţi, i-a adulmecat fericită parfumul de răşina şi s-a cuibărit între crengile lui, transformându-l în ascunzătoarea ei secretă.

La umbra lui a plâns şi a râs de multe ori, primind cu stoicism încercările vieţii. Cu ochii la el a trăit multe. Bucurie, tristeţe, încântare, spaimă, durere, aşteptare. A cunoscut iubirea şi a devenit mamă. A trăit deznădejdea şi disperarea de a rămâne o mamă singură. A comis sacrilegiul suprem când, într-o iarnă, a sacrificat o crenguţă bogată pentru a-şi bucura băieţelul, pe Vlăduţ, care dorea brăduţ de Crăciun. A ales o ramură viguroasă şi a tăiat-o cu fierăstrăul. Şi-a cerut în gând iertare. “Il doare?” o întrebase atunci Vlăduţ. Iar ea şi-a sters, pe furiş, o lacrimă în colţul ochiului. I-a spus copilului că e de la gerul de afară dar numai ea ştie că era o lacrimă de recunoştinţă pentru prietenul ei de nădejde. Ştia că îl doare cum o durea şi pe ea. Iar el, nu numai că a iertat-o, dar s-a transformat în prieten devotat şi ascunzătoare secretă şi pentru băieţelul ei drag. Un Vlăduţ şi-un brăduţ.

Câte zile şi nopţi brăduţul i-a ţinut companie când, prin ochiul de geam, îşi aştepta îngrijorată copilul să apară în poartă de la şcoală sau de pe terenul de fotbal improvizat în coltul strazii, unde felinarul îi servea drept nocturnă!

Tot el a adăpostit primul om de zăpada construit împreună. Aveau mâinile îngheţate şi roşii şi se tăvăleau fericiţi, desenând cu propriile corpuri îngeraşi în omătul afănat de sub crengile lui bogate.

Pe trunchiul lui stau mărturie însemne scrijelite reprezentând etape din viaţa lui Vlăduţ. Măsurarea înălţimii, prima zi de şcoală, prima literă a alfabetului învăţată, prima expresie la modă însuşită. Apoi, prima dragoste şi primul sărut, cu inimioare şi săgeţi cupidonice. A urmat a doua, a treia, apoi aleasa. Ziua nunţii, când mireasa a insistat să decoreze mesele nuntaşilor cu crenguţe verzi din bradul lui drag şi să le ofere drept mărturii conuri de brad. Şi atunci, iar a lăcrimat. De data asta nu s-a mai păcălit că de frig, ci de frică. De frica singurătăţii.

Şi Vlad a plecat cu mireasa lui. Iar ea a rămas cu brăduţul împovărat de ani şi anotimpuri.
La început veneau des. Îi aştepta de fiecare dată la geam, cu ochii pironiţi pe drum, vorbind în gând cu copăcelul. Apoi au apărut nepoţii iar curtea iar s-a inundat de bucurie. Într-o iarnă le-a venit ideea năstruşnică de a împodobi brăduţul din faţa casei. Cu globuri, beteală, instalaţii, cadouri. Au cântat colinde, învârtindu-se în jurul lui, au aplaudat zgomotos, au depănat poveşti şi au râs mult. A fost cel mai frumos Crăciun.
După aceea, vizitele s-au rărit. Nepoţii au crescut, s-au dus la casele lor. E fericită că l-a văzut pe fiecare aranjat. Căsuţa ei mică a intrat parcă la apă. S-a degradat. Lemnul a putrezit pe alocuri mâncat de timp şi de carii, acoperişul s-a mai fisurat, pereţii au crăpat. Iar ea a îmbătrânit. Când i-a zburat viaţa?

 

Acum, tot ce speră e să îşi mai vadă o dată odorul. Să se mai adune cu toţii o dată în jurul bătrânului brad. Să îi mai vadă o dată împreună, acolo, în bătătura ei. Ii e tare dor. Atăt de dor, că o doare în piept. I-a aşteptat de Crăciunul ăsta, dar nu au venit.
Anul trecut, a primit un telefon: “La mulţi ani, mamă! Plecăm în vacanţă, nu putem ajunge la tine. Poate venim la anu’!”. Încă îi răsună în urechi vorbele astea. Le-a repetat, să se asigure că le-a înţeles corect, să nu le uite sau să le încurce. S-a agăţat de ele. S-a hrănit cu ele.
Acum însă, telefonul a rămas mut. Cu siguranţă, au fost foarte ocupaţi. Muncesc mult, săracii…

 

***
Priveşte în noapte, străpungând cu vederea slăbită perdeaua de omăt care curge continuu. Tresare la vederea unei umbre şi în ochi i se aprinde un licăr de speranţă. E doar un trecător întârziat. Oftează adînc şi simte o lacrimă fierbinte prăvălindu-se pe obraz. Nu o mai şterge, o lasă să îngheţe.

 

În zare, pâlcul de fulgi şi-a înteţit dansul. Un dirijor nevăzut dezlănţuie în scenă spectacolul iernii. Natura îngheţată vibrează sacadat. Îi poate auzi cadenţa, din ce în ce mai alert. Sau poate sunt bătăi ale inimii.

Lumânarea topită îşi aruncă fără vlagă ultimile limbi de foc. Pâlpâie stins, zvâcnind în agonie.

 

Copacul se frânge cu icnet scurt, sfâşietor, sub greutatea zăpezii. Se prăbuşeşte inert în omătul proaspăt. Fruntea i se dezlipeşte de fereastra rece şi gândurile i se amestecă dureros. Steluţe îngheţate acoperă uşor ochiul de geam.

 

Ninge haotic, disperat, pătimaş. Ca un final, şi ca un început

Anunțuri