Etichete

, , , ,


poza finalCare este diferenţa dintre un angajat fericit şi unul nevoit? Aceea dintre a mânca de foame şi a mânca de plăcere.

 

Când eşti flămând, mănânci aproape orice, compulsiv. Eşti pasibil de greţuri şi indigestie. Când cauţi plăcerea gustului, îţi permiti luxul de a selecta şi argumenta, punând astfel premisele unei vieţi sănătoase.

 

Asistăm la un adevărat război al brandurilor pentru atragere de clienţi şi supremaţie pe piaţă. Se cheltuiesc bugete spectaculoase pentru campanii media, se caută maniere inedite de a targeta publicul ţintă, se investighează strategii creative de interacţiune cu consumatorii.  Se investeşte în studii elaborate de piaţă, se caută oameni buni de marketing şi vânzări, se fac promisiuni de valoare frumos împachetate în concepte precum „misiune”, „viziune”, „valori”. Se face mult pentru imaginea companiei în exterior.

Dar se face, din păcate, prea puţin pentru proprii angajaţi. Odată atrase valori şi talente, se investeşte minimal pentru creşterea, retenţia şi loializarea lor. Este ca şi cum ai ceva meticulos de construit, dar nu ai grijă de propriile braţe. Sau ca şi cum ai de tras cu arcul la ţintă, dar îţi neglijezi acuitatea vizuală şi nu îţi asiguri dioptriile corespunzătoare. De ce?

 

Din perspectiva marketingului, cei mai importanţi stakeholders sunt clienţii, competitorii şi publicurile externe. Marketingul deserveşte brandul extern, interfaţa cu consumatorii.

Din perspectiva brandului, cei mai importanţi stakeholders sunt proprietarii, managerii şi angajaţii. Brandul intern este interfaţa cu aceştia.

 

Gândim uneori prea mult în termeni de marketing şi prea puţin în termeni de brand!

 

Managerii de marketing subordonează adesea comunicarea unor obiective pe termen scurt. Când grija principală este aceea de a susţine vânzările, ca scop în sine, fără a gândi integrat şi a avea în vedere importanţa brandului asupra vânzărilor, avem de-a face, după părerea mea, cu un management defectuos.

 

Compania care înregimentează forţa de muncă sub umbrela brandului, fără a o face prin informare, motivare, convingere şi seducţie, ci prin forţă, impunere şi procedurizare, este compania în care angajatul manâncă de foame. Într-o astfel de organizaţie, chiar proprii angajaţi încalcă frecvent valorile de brand care atârnă demagogic pe pereţii coridoarelor. Sunt acele companii care cheltuiesc sume imense de bani pentru a le spune clienţilor cât de bune sunt ele şi cât de inovatoare sunt produsele & serviciile lor, fără însă a se întreba sau a le păsa dacă proprii angajaţi ştiu şi simt asta. Sunt acele companii care promit excelenţă, calitate şi performanţă, însă fac achiziţii şi angajări pe criteriul “preţului cel mai mic”. Nu par a înţelege că cei care au reputaţie, au dobândit experienţă, know-how şi pot asigura performanţă nu au cum să ofere vreodată cel mai mic preţ din acelaşi motiv din care există diferenţă de preţ între o Dacie şi un Mercedes.  Desigur, ambele te duc dintr-un punct în altul, dacă nu contează confortul, timpul, experienţa, imaginea şi siguranţa!

 

Nu poţi promite clientului valoare, atâta timp cât tu nu ai valoare. Câtă vreme lucrezi cu resurse ieftine, second-hand, contrafăcute, nu poţi oferi produse şi servicii de top.

 

O companie în care angajaţii nu l-au cunoscut vreodată pe CEO, nu l-au ascultat adresânduli-se, nu poate fi o companie care să treacă transparenţa în dreptul valorilor corporate. Una în care se practică mobbingul şi corupţia iar managementul se foloseşte de puterea formală, ameninţă şi instaurează un climat de frică şi teroare pentru a-şi bifa propria agendă ascunsă, nu poate fi o companie care să se laude în faţa clientului cu valori precum respect şi asumare.

 

În compania în care angajaţii mănâncă de foame, nu se vorbeşte cu gura plină. Oamenii înghit orice, uneori nemestecat, cu ghionturi. Managementul îi consideră fericiţi câtă vreme papă tot şi stomacul nu le gheorţăie prea zgomotos. Pentru o bucată în plus, fac plecăciuni. Unii adună cu grijă firimiturile, alţii ling mâna care îi hrăneşte. Înghit şi tac. Sunt conştienţi că dacă dau ceva afară, pierd privilegiul hranei zilnice. Şi mulţi au copii acasă. Livrează cam tot aşa cum sunt hrăniţi: minimal, orbeşte, obsesiv. Cei care varsă în public, zboară. Unii au stomacul tare şi rezistă. Alţii, se satură la un moment dat şi pleacă, descoperind cu stupoare că există şi locuri în care se mănâncă de plăcere.

 

Bine, bine…veţi spune. Se poate şi mai rău: unii muncesc şi nu primesc nimic de mâncare. Well… aceia ori sunt la regim, ori nu sunt angajaţi! Caz în care îşi prepară singuri! 🙂

Anunțuri