Etichete

, , , , , , , , , , , , ,


Să spunem lucrurilor pe nume: de mici suntem educați în spirit de competiție. Suntem învățați să luptăm, să concurăm, să câștigăm.

 

Copii fiind, intrăm în fel de fel de concursuri: care recită cel mai expresiv la serbare, care răspunde primul la întrebari în clasă, care are ținuta cea mai frumoasă și unghiuțele cele mai curate, care aleargă cel mai repede, care ia premiul I cu coroniță.

 

Creștem sădindu-se în noi sămânța competitivității. “Viața e o luptă”, “Trebuie să fii cel mai bun” ni se spune permanent și, pentru confortul nostru psihologic, unii dintre noi dezvoltă mecanisme emoționale complexe astfel încât chiar ajung să creadă că sunt cumva superiori. O parte învață să piardă frumos, senin și asumat, alții absentează de la lecția asta.

 

Ne dezvoltăm diferit, în funcție de educație, bagaj genetic, anturaj, context. Însă toți păstrăm cumva în noi, sub diverse forme, spiritul de competiție. Și avem, pe undeva, dorința de a demonstra, pe care o manifestăm de-a lungul vieții în mod variat și multilateral.

 

În relațiile de amor luptăm pentru atenția partenerului. Fiecare, în felul lui. Vrem să îi demonstrăm că suntem cel mai bun, cel mai potrivit pentru el. Folosim un arsenal de tactici și consumăm timp și energie într-o luptă care, în unele cazuri, se dovedește a fi fost o irosire.

La interviurile de angajare ni se cere adesea să susținem probe practice. Să dăm concurs. Ne supunem conștiincioși, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume. Muncim asiduu să demonstrăm angajatorilor că suntem cei mai buni. Alocăm ore, zile, nopți. Le furnizăm gratuit idei prețioase pe care ei le pot implementa oricând ulterior. Suntem chiar încântați să o facem pentru că, nu-i așa, doar prin muncă putem obține ce ne dorim și doar demonstrând cât de grozavi suntem. “Sunt foarte competitiv(ă)” pare a fi printre frazele preferate ale recrutorilor.

Odată recrutați, la job, luptăm fiecare cu propriile arme din dotare pentru a obține ceea ce urmărim: unii caută recunoaștere, alții un statut privilegiat; unii funcții și putere, alții liniște. Ești încurajat să fii în permanentă competiție cu ceilalți, ba chiar cu tine însuți. Să “atingi obiective”. Dacă nu poți să fii pe primul loc, măcar să nu fii pe ultimul. Dacă nu poți să scoți în evidență ce e bun la tine, măcar să subliniezi ce e rău la ceilalți. Tocmai din acest spirit competitiv și din instinct de conservare, ajung adesea să fie înlăturați nu cei slabi și neperformanți, ci cei care îi încurcă pe șefi.

În agenții suntem învățați să participăm la pitchuri. Tot un fel de concurs, între agenții. Care se rezumă, în fapt, tot la un concurs între oameni, mediat de interese. Clientul justifică prin căutarea performanței. Agenția, demonstrează. Ca owneri, ne dorim un client nou în portofoliu. Ca angajați, vrem să demonstrăm că se poate conta pe noi și că punem umărul la succesul agenției. Ca angajați, suntem plătiți pentru asta. Ca owneri, nu. Așa că muncim pe brânci, petrecem nopți în agenție, punem pe masă expertiza noastră acumulată în ani mulți de studiu și practică, dăm tot ce avem mai bun. Iar când de la client sosește un e-mail frumos, politicos, PR-istic, care laudă munca ta și popunerile tale însă anunță că a ales să meargă mai departe cu un concept propus de o altă agenție, recapitulezi în gând ce ai învățat la școală că se cheamă “feedback descriptiv” și îți dă cu virgulă.

Se tot discută în industrie de varianta pitchurilor contra cost. Sunt agenții care au anunțat că nu mai participă decât la pitchuri plătite. Nu comentez asta, este decizia personală a fiecărui owner și dreptul lui de a dispune în privința modului de folosire a resurselor și a transferului de valoare. Pentru că, în esență, pitchul este un transfer de valoare. Ceea ce vreau însă să punctez este costul de oportunitate. Valoarea șanselor sacrificate la care se renunță atunci când se ia decizia participării la un pitch. Este un cost care nu intră în nici un buget. Decizia de a nu participa la un pitch justificată prin faptul că ești prea bun și te simți ofensat să dai teste, mi se pare frivolă și vanitoasă. O găsesc însă perfect justificabilă pe cea bazată pe costul de oportunitate.

 

***

Am practicat PR-ul, pe rând, de pe poziția jurnalistului, a juniorului care muncește compulsiv ca să demonstreze, a inițiatorului și coordonatorului de proiect, a specialistului din corporație care deține puterea deciziei și a bugetelor, a ownerului de business, a consultantului care sfătuiește brandurile. Și cred că pot avea o opinie obiectivă și avizată.

În funcție de care parte a baricadei te afli, îți vei apăra interesele fiind perfect convins că tu ești drept și lumea-i strâmbă.

 

Ca profesionist la început de drum, vei face totul pentru a demonstra. Că poți, că vrei, că ești tare.  Pentru a căpăta experiență vei accepta bucuros chiar și joburi neplătite. Iar de asta vor profita rechinii. Brandurile care vor împacheta nevoia lor de forță de muncă în ambalajul beneficiului grozav pe care ți-l oferă de a le trece numele în portofoliul tău. Vor profita inițiatorii de proiecte care își vor atinge obiectivele cu ajutorul voluntarilor și cost zero. Vor profita oportuniștii.

Ca om de corporație vei considera firesc să inviți 6 agenții în pitch, să le ceri să muncească la foc continuu o săptămână și să ai libertatea de a alege în final pe cea care corespunde în cea mai mare măsură pretențiilor și intereselor tale. În funcție de profesionalism, bune intenții, transparență, lipsa unor agende ascunse, acestea pot fi similare și cu interesele companiei. Important e să comunici transparent: la început criteriile de selecție, la final argumentația și feedback-ul descriptiv.

Ca owner de business vei căuta să faci profit. Ai nevoie de oameni buni care să producă mult și să consume puțin. Te vei plânge continuu că “e penurie de oameni bine pregătiți”, “parcă a înnebunit lumea, tinerii au pretenții exagerate și nerealiste”, “e foarte greu să îți fidelizezi angajații”, “oamenii nu mai vor să muncească”. Îi vei vâna pe cei din prima categorie amintită mai sus și le vei prezenta propunerea de a-ți lucra pe 2 lei ca pe o extraordinară oportunitate pe care le-o oferi.

Ca și consultant, liber-profesionist, ai ocazia să fii cât se poate de realist și echidistant. Nu ai oameni de plătit, nu ai șefi de convins și periat. Ești într-o relație cât se poate de onestă cu tine și cu ceilalți. Pentru că deții o marfă care are un preț. Iar cine are nevoie de marfa ta, trebuie să plătească. Dacă nu va fi mulțumit, va renunța la serviciile tale. Performând slab, te autoexcluzi de pe piață. Desigur, există competiție și în acest caz. Clientul te alege pe baza reputației, portofoliului, CV-ului, rezultatelor dovedite, prețului ofertat. Dar NU pe baza unui concurs! Este o meserie incompatibilă cu munca speculativă. Consultantul lucrează pe bază de brief. Evaluează problema, îți propune un preț și numai după ce îl accepți îți oferă soluții. Așa cum medicul îți evaluează starea de sănătate în urma unei consultații și îți recomandă schema de tratament. Îți alegi singur medicul în funcție de rezultatele avute cu alți pacienți, dar nu îl plătești în funcție de cât de mulțumit ești de rezultatele pe care le va avea în cazul tău. Așa cum avocatul studiază problema și îți oferă soluții contra cost. Odată ales, îl plătești la oră, indiferent de rezultate.  Nu selectezi 5 medici și 5 avocați și le ceri să susțină concurs astfel încât să îl alegi tu pe cel care consideri. Și asta nu pentru că nu ar fi capabili ori s-ar teme de competiție, nici pentru că ar fi vanitoși, ci pentru că ar fi pur și simplu ridicol. Mai mult, ar fi și lipsit de logică. Dacă tu (client), mă angajezi pe mine (consultant) să îți rezolv o problemă, înseamnă că tu nu ai expertiza și resursele necesare pentru a face asta. Și dacă nu le ai, cum m-ai putea evalua în cadrul unui concurs? Și de ce m-ai mai angaja din moment ce îți ofer deja soluția în cadrul concursului?

 

Nu am nimic împotriva ideii de concurs. Îmi plac concursurile, am fost educată în spirit competitiv. Sunt întru totul pentru ideea de competiție, acolo unde își are sensul. Adica acolo unde nu este echivalent cu munca speculativă. Și acolo unde nu distruge cooperarea.

 

Aș mai scrie dar trebuie să fug. Tocmai s-a spart o țeavă și țâșnește apa ca din arteziană. Mă duc să organizez rapid un concurs să evaluez câțiva instalatori. Am si brief: „PUSH SHIT. PUSH SHIT REAL GOOD”. Întâi umflu barca pneumatică, apoi dau anunț.

 

Hmmm, poate am să particip la un concurs cu articolul ăsta! 🙂

 

 

Anunțuri